La ora zece seara, stingerea pe litoral!

În 1989, ministru al Turismului era Ion Stănescu. Își începuse mandatul în octombrie 1984, după ce anterior deținuse alte funcții importante: prim-secretar al Comitetului regional de Partid Oltenia (1964-1967), președinte al Consiliului Securității Sta­tului (1968-1972), ministru de In­ter­ne (1972-1973), președinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Dâmbovița (1974-1977). Înain­te de a ajunge la Turism ocupase funcția de șef al Departamentului pentru Construcții în Străinătate.
Domnul Ion Stănescu a avut amabilitatea să ne vorbească despre starea turismului în 1989, fiind cel mai în măsură să ofere o imagine a sectorului, având în vedere perioada în care a fost ministru. Acum 20 de ani, atât “oamenii muncii”, cât și străinii își petreceau concediile în România prin intermediul agențiilor turistice de stat.
Cea mai importantă dintre acestea era “centrala” ONT (Organizația Națională a Turismului, n.r.) Litoral, care avea ca misiune repartizarea turiștilor în stațiunile de la malul Mării Negre. Urma apoi “centrala” de la Brașov, care se ocupa cu turismul montan. La nivelul fiecărui județ existau oficii județene de turism (OJT-uri), iar excursiile în străinătate cădeau în sarcina ONT Carpați, cu sediul în București.

GRUPURI GOSPODăREªTI ÎN TURISM
Pe lângă instituțiile care îi repartizau pe turiș­ti în stațiuni, ministerul avea în subordine și unele unități care asigurau infrastructura. Spre exemplu, de buna desfășurare a transportului se ocupa Întreprin­derea de Transporturi Turistice Auto (ITTA), care avea autocare și mașini mici, pe care le închiria pentru di­verse ocazii. Alimentația hotelurilor și stațiunilor turistice era asigurată de Întreprinderea de Agrement și Producții Industriale pentru Tu­rism (IAPIT), creată chiar de Ion Stă­nescu la începutul mandatului său, în 1984.
El susține că “mirosise” criza alimentară ce avea să urmeze după accelerarea achitării datoriei externe și a decis să înființeze “gru­puri gospodărești” în fiecare județ al țării, dar mai ales în principalele stațiuni turistice. Un astfel de grup era compus din complexuri de creștere a porcilor, vitelor și oilor, unități de preparare a cărnii și laboratoare pentru pati­serie și cofetărie.
Ministerul avea contracte cu Combinatul de carne de la Timișoara, care furniza cantitățile necesare alimentării uni­tăților de turism. Spre exemplu, pe litoral existau trei astfel de complexuri, dintre care cel mai mare era la Mamaia, având un rulaj de 200 de porci pe zi. Directorii de hoteluri aveau obligația să anunțe din timp necesarul de alimente către “centrele gospodărești”, astfel că Turismul nu a făcut “foamea” în anii ’80, afirmă “cu toată responsabilitatea” fostul mi­nistru.

CU BILET DE LA SINDICAT
Cum toate hotelurile din stațiunile turistice aparțineau statului, rezervările pentru sejururile în țară se făceau prin intermediul “centralelor” din ministerul de resort. Cele mai importante “agenții” erau OJT-urile. Fiecare județ, în funcție de numărul de locuitori, primea o cotă de la Ministerul Turismului pentru locurile din stațiunile de agrement și de tratament. Cum pe litoral OJT-urile aveau obligația să administreze unele hoteluri – de la director, bucătar, cameriste până la portar -, agențiile județene puteau să-și repartizeze turiștii la respectivele unități.
O altă “sursă” de turiști erau sindicatele, care făceau repartiții muncitorilor pe locurile subvenționate. “Toți muncitorii, țăranii și intelectualii au beneficiat de turism social”, afirmă Ion Stănescu, care-și amintește că era “bătaie mare” pe aceste locuri, cererea crescând de la an la an. Negocierea cotelor pentru “tu­rismul social” se făcea între Ministerul Turismului și Consiliul Central al Sindicatelor.
O altă instituție care participa la activitatea de turism era BTT-ul (Biroul de Turism pentru Tineret), ce ținea ierarhic de Uniunea Tineretului Comunist. Însă, ca și în cazul sindicatelor, BTT-ul făcea repartițiile în colaborare cu Mi­nisterul Turismului.

TURIªTII STRăINI
Ministerul Turismului nu-și îndrepta atenția doar spre potențialul intern. Anual, în țara noastră veneau zeci de mii de turiști străini, majoritatea din “țările frățești” – Cehoslovacia, Polonia, Uniunea Sovietică, RDG etc. Nici occidentalii nu ne ocoleau, Ministerul Turismului având contracte cu firme din Germania Federală, Israel, Franța, Marea Britanie etc.
Prima “misiune” externă pe care a avut-o Ion Stănescu după numirea în fruntea Turismului a fost în RFG. Ministerul organizase o expoziție temporară, care era dusă în țările Europei Ocidentale, pentru a se prezenta potențialul turistic al țării. Au fost semnate contracte cu mari tour-operatori vest-germani, printre care: Neckermann, TUI, ITS.
Negocierile nu au fost lipsite de tensiuni, își amintește interlocutorul nostru. “Nemții” doreau să vadă cât mai mult din România în timpul sejurului lor, cerând ca de la Aeroportul Otopeni până pe litoral să fie transportați cu autocarele. Însă partea română nu putea să se angajeze că transportul se va face în bune condiții: autocarele erau vechi și nu aveau aer condiționat, nu existau grupuri sanitare pe traseu, iar starea drumurilor era precară. Tocmai de aceea, firmele de turism vest-germane au fost convinse să accepte varianta aterizării pe Aeroportul Mihail Kogălniceau, după care turiștii erau preluați cu autocarele și duși la hotelurile unde erau cazați.
Responsabilii Ministerului Turismului aveau mult “de furcă” pentru a reuși să le asi­gure vizitatorilor din străinătate un sejur plăcut în România. În anii ’80, ministerele primiseră cote de energie electrică, în contextul eforturilor care se făceau pentru plata datoriei externe. Pentru a se încadra în plan, cei de la Turism au fost nevoiți să închidă activitățile în stațiuni la ora 21:00, iarna, și la ora 22:00, vara.
Occidentalii, veniți în Est ca să se distreze, mai ales, s-au arătat nemulțumiți de economiile la energie ale lui Ceaușescu, sesizând tour-ope­ratorii care-i aduseseră în România. Ion Stănescu își amintește că însuși directorul consorțiului Neckermann a cerut o audiență la Ceaușescu pe această temă, însă președintele român i-a replicat că ar trebui să-i mul­țu­mească, întrucât “oamenii muncii” vest-germani vor veni odihniți acasă, crescând productivitatea muncii!
Ion Stănescu susține că nu era nici o soluție să-l “înduplece” pe Ceau­șescu să mărească cota de energie pentru mi­nisterul său. De multe ori i-a demonstrat că se consuma mai mult curent dacă se încheia activitatea în stațiuni la ora 22:00, deoarece, ajunși în camere, turiștii aprindeau becul, dădeau drumul la televizor, aprindeau plitele electrice pentru a-și face o cafea etc. Orice argument era în zadar – cota era cotă!
Fostul ministru își amintește că, în ciuda acestor restricții, turiștii occidentali se simțeau bine pe litoral. A încercat să-i concentreze în stațiunile din nord, în special Mamaia, întrucât nu le putea asigura activități distractive dacă se cazau lângă Neptun. Zgomotul muzicii îl deranja pe Ceaușescu, care stătea toată vara la mare. Așadar, pe lacul Mamaia, într-o porțiune izolată de stațiune, a fost construit un local unde se organizau programe artistice până dimineața. Străinii mai erau duși la Eforie Nord, unde se organiza un program de nuntă românească tradițională, care era la mare căutare printre occidentali. Cei care vizitau zonele montane erau duși în județele Vâlcea și Argeș, unde mergeau la mănăstirile de acolo și își puteau cumpăra obiecte tradiționale. Ceramica țărănească și iile aveau cea mai mare căutare.

SHOP-URILE ERAU APROVIZIONATE DIN CONFISCăRI
Însă turiștii străini nu cumpărau doar oale de lut și straie țărănești. Cât timp stăteau în România doreau să consume și produse “ca­pitaliste”, că doar așa erau învățați de acasă! țigări Kent, whisky etc. Dar din noiembrie 1984 Ceaușescu interzisese importul unor astfel de “produse de lux”.
Ion Stănescu susține că decizia i-a fost influențată de o vizită în China, unde se vindeau în magazine doar produse autohtone. Pentru a ocoli dispozițiile oficiale, responsabilii din Turism au primit ajutorul colegilor de la Vămi, care aveau o mulțime de produse provenite din confiscări și abandon vamal, pe care nu le puteau valorifica. Acestea au fost vândute în shop-uri, “operațiunea” fiind legală, având în vedere că proveniența lor nu se asigura din importuri.

Scînteia (Jurnalul României – Acum 20 de ani)
Supliment Jurnalul Național
30 iunie 2009