Autopsia unei interdicții

Pe 3 martie se împlinesc 20 de ani de când poeta Ana Blandiana i-a trimis un memoriu lui Nicolae Ceaușescu, prin care protesta față de ridicarea dreptului de semnătură în august 1988. Măsura era consecința apariției controversatului volum de versuri „Întâmplări de pe strada mea“ (Editura Ion Creangă).
Poezia „O vedetă pe strada mea“ relata povestea motanului Arbagic, un pisoi care, „îmbătat“ de faptul că devenise vedetă, uitase de unple plecase. Descriind gesturile motanului a făcut analogie cu comportamentul lui Nicolae Ceaușescu, ironie remarcată imedita de redactorii revistei „Săptămâna“, care s-au dus cu „pâra“ la Tovarăși. Astfel, Anei Blandiana i-a fost ridicat dreptul de semnătură, aflându-se la a treia „experineță“ de acest fel, după ce mai fusese interzisă în 1959 și în 1985.
Despre „peripețiile“ interdicției din 1988, doamna Ana Blandiana a avut amabilitatea să ne ofere câteva detalii, din care reies mecanismele prin care un scriitor era pus la colț în „Epoca Ceaușescu“.
Vestea a primit-o la 30 august 1988, în localitatea Comana (la 40 km de București), unde avea o casă la țară: „Ziua de 30 august 1988 a început destul de ciudat, țin minte fiecare amănunt pentru că am rămas marcată, își amintește poeta. Nu din cauza interdicției pe care am primit-o, de care am aflat numai seara. La noi veneau în ultimul timp multe personaje ciudate. Erau oameni cu care nu eram în relații de prietenie, pe care-i cunoșteam, dar niciodată nu se pusese problema să ne viziteze. Și ne trezeam dintr-o dată cu ei la poartă, susținând că au trecut întâplător (la 40 de km de București!). Însă întotdeauna în cadrul conversației ușoare, nevinovate, apăreau întrebări de genul: «N-ai de gând să faci nimic»? «Nu scrii în străinătate? Nu te aperi?».
În 30 august a apărut la portiță un tânăr foarte bizar – extraordinar de înalt și de slab –, care a spus că vrea să vorbească cu mine. I-a spus soțului meu că trebuia să mă vadă, să-mi ceară ceva esențial. Că de răspunsul meu depinde dacă se va sinucide sau nu în acea zi. Ceea ce-mi cerea el era adresa Europei Libere, a Monicăi Lovinescu, a Ambasadei Sovietice și a Mossad-ului, deoarece erau singurele locuri unde putea să protesteze pentru ceea ce se întâmpla în țară, și dacă îl refuzam si nu reușea să-și ducă la capăt protestul, se va sinucide.
A fost ca un coșmar. Îi repetam la nesfârșit că nu cunoșteam nici una din adresele cerute. Am făcut tot ce-am putut să-l convingem să renunțe la sinucidere. Putea fi la fel de bine un provocator sau un labil psihic. În cele din urmă, soțul meu l-a condus la gară la ultimul tren care era la 9 seara, ca să fie sigur că se suie în vagon.
În timp ce soțul meu era la gară, a sosit de la București sora mea. Venise pentru că Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție de la România literară, îi telefonase să mă anunțe că s-a întâmplat ceva grav, nu putea să publice nici articolul pe care-l dădusem pentru săptămâna aceea, nici cel de rezervă (existau întotdeauna unul sau mai multe de rezervă, pentru cazul in care un text era respins). Am plecat noaptea cu mașina spre București ca să fim dimineața în oraș“.
Cum se realiza o interdicție? Doar verbal, ne spune doamna Ana Blandiana, pentru că regimul avea grijă să nu rămână nimic scris: „Nu se anunța nimic în scris. Dacă nu aș fi avut rubrică – aveam și în 1985, și în 1988, rubrică la România literară – nici nu aș fi aflat că nu mai am dreptul să public. Un scriitor publică o carte la câțiva ani, nu se observă imediat că între timp numele lui nu mai este publicat. Așa însă se vedea că înceta să apară rubrica. Când ne-am întâlnit, Roger Câmpeanu mi-a spus, negru de tristețe și neliniște, că nu mă mai pot publica deoarece li s-a interzis «de sus».
La Uniunea Scriitorilor, președintele mi-a promis că se va interesa despre ce s-a întâmplat. După câteva zile m-a anunțat și el că decizia venise de undeva foarte de sus, și că nu se știa dacă, când și cum se va reveni asupra ridicării dreptului la semnătură. În orice caz, nu se mai punea problema să am rubrică la România literară“.
Intrată pentru a treia oară în „atenția“ regimului, poeta a devenit ținta acțiunilor de discreditare: „La puțin timp, deci la începutul lui septembrie, cineva de la Radio, întâlnindu-mă pe stradă m-a întrebat: «Ce faci? Ești aici? Ce faci aici?». «Ce să fac, mă duc acasă», am răspuns eu care locuiesc lângă Radio. «Da, dar cutare – și mi-a spus numele unui coleg de la Radio pe care îl știam și eu – mi-a povestit că te-a întâlnit ieri pe aeroportul din Lisabona». După aceea n-am mai auzit că sunt la Lisabona sau în altă parte, am auzit în schimb că aș fi cerut plecarea definitivă din țară. La asta nu mai aveam cum să reacționez – putea să dureze ani de zile. Si orice aș fi făcut între timp se putea spune: «Îi dă ei mâna să fie curajoasă, că tot pleacă…». țin minte că asta m-a marcat foarte tare.
Șicanele n-au speriat-o pe Ana Blandiana, fiind hotărâtă să-și facă publică nemulțumirea pentru nedreptatea care i se făcuse: „Când s-au împlinit șase luni de la interdicție, pe 3 martie 1989 am scris o scrisoare adresată lui Ceaușescu, pe care am depus-o la Registratura CC al PCR; apoi am mai lăsat copii, «spre știință», în alte 22 de locuri: la Consiliul Culturii și Educației Socialiste (numele Ministerului Culturii din epocă); la Academia de Științe, la Academia Română; la agențiile de știri; la Uniunea Scriitorilor; la ziarele principale etc.
În memoriu spuneam că faptul că fusesem interzisă era, potrivit legilor țării, ilegal,deoarece mi se lua dreptul la muncă, care este un drept inalienabil. Eu sunt un scriitor român care scriu în limba română, și trebuie să am dreptul să public în limba și în țara mea, nu să exist doar ca scriitor tradus în străinătate. Ceream dreptul la muncă, nu discutam despre nimic altceva.
Cele 22 de copii le-am depus, nu pentru că speram să-mi răspundă cineva (presupuneam că n-o să primesc nici un răspuns, ceea ce s-a și întâmplat), dar doream să trimit scrisoarea în străinătate – pentru că mai rea decât interdicția era camuflarea interdicției – și nu voiam să fiu, logic, singura care ar fi putut-o face. Intenția am dus-o la capăt, prin intermediul unei studente grecoaice de la Facultatea de Medicină. I-am dat memoriul și mai multe adrese la care să îl trimită din Grecia: editorului și traducătorului meu de la Londra, Peter Jay, care între timp scrisese și protestase la Uniunea Scriitorilor pentru ceea ce mi se întamplase; la Universitatea din Heidelberg, profesorilor Klaus Heitmann și S. Damian, care mă mai invitaseră înainte acolo, auziseră ce se întâmplase și organizaseră o manifestare de solidaritate cu mine; și profesorului Lorenzo Renzi de la Universitatea din Padova, care inițiase, împreună cu marele poet Andrea Zanzotto, o scrisoare deschisă către Ceaușescu, pe care au publicat-o, semnată de 37 de scriitori și universitari italieni, în care se solidarizau cu mine și cereau să mi se redea dreptul la liberă expresie.
Memoriul meu s-a citit la BBC, trimis de Peter Jay, iar S. Damian l-a trimis Europei Libere, unde a fost difuzat și un interviu cu Lorenzo Renzi, despre întreaga poveste.
Reacțiile internaționale i-au făcut pe responsabilii regimului să-i răspundă Anei Blandiana. Soluția a fost o nouă acțiune de șicanare: „La vreo două luni după ce am scris scrisoarea, am fost chemată, deși nu eram membră de partid, la Comitetul Central, la Secția Cultură unde era șefă Emilia Sonia. M-a primit înconjurată de colaboratori și prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: «Vreți să faceți scandal internațional?». Și apoi: «Cum v-au apărut traduceri în străinătate? Cum le-ați trimis?». I-am spus: «Nu le-am trimis, sunt traduceri ale unor cărți ale mele apărute în România, cărțile circulă». «Da, dar cum au plecat din România?». «Cărțile circulă, există instituiții românești care fac legătura cu bibliotecile din afara țării»…
«Vreți să faceți scandal» a repetat ea, «ei bine, n-o să vă folosească scandalul – vă publicăm cartea». Înainte de intrezicerea din 30 august, eu aveam la Editura Minerva, în colecția Biblioteca pentru toți, o carte de poezii (selecție din toate volumele), care se afla în bun de tipar. Dar, bineînțeles, nu se mai pusese problema să apară după scandalul cu Arpagic. Acum îmi spunea că i se dă drumul. Într-adevăr, s-a dat drumul cărții, dar s-a retras din circuit după nici trei zile. Era destul ca să se susțină că nu eram interzisă, din moment ce mi-a apărut o carte. Dar când, în săptămâna următoare, Nicolae Manolescu a scris o cronică acestei carți, cronica a fost scoasă din pagină. Avea s-o publice in primul număr al României Literare de după revoluție, împreună cu întreaga poveste“.
Ulterior nu s-a produs nici o ameliorare a statutului Anei Blandiana, fiind pe lista poeților puși la index în anul 1989. În afara țării se vorbea din plin despre ea, în țară nimic!

O vedetă pe strada mea
„Cine este acest personaj,
Pe care îmi permit
Să-l numesc cel mai vestit/ Motan din oraș,
Căruia i s-au scris poezii
Și i s-au făcut portrete,
Așa cum se obișnuiește printre vedete;

Despre care, pe lângă toate,
S-au făcut și desene animate
Palpitante și pline de umor
Date la televizor ?

Ei bine, după toate aceste succese
De necontestat
Și de necrezut,
Arpagic, cum era și de așteptat,
S-a cam încrezut.

Dar nici nu e de mirare:
Când iese la plimbare
Toată strada, emoționată
Se-mbulzește să-l vadă;

Ferestrele se dau de perete,
Copiii uită de caiete,
Crengile se apleacă peste gard,
E o aglomerație ca pe bulevard.

Mașinile sunt obligate
Să încetinească,
Se aruncă ocheade
În manieră pisi-cească.

I se dau flori,
Pâine cu sare,
Câte-o scrisoare
Ân plic
Și toată lumea strigă: „Arpagic, Arpagic”!

El înaintează important
Și hai-hui
Dă un sfat,
Ascultă un protest mai sonor
(Ca acela al unei cloște cu pui,
Împotriva unui motan vânător)

Distribuie zâmbete, strângeri de labă,
Câte-o amendă
Sau, mai degrabă,
Admonestare
Și toată lumea e atentă
Și recunoscătoare.
(Fragment din poezia „O vedetă pe strada mea“ de Ana Blandiana, apărută în volumul de versuri „Întâmplări de pe strada mea“, București, Editura Ion Creangă, 1988)

Scînteia (Jurnalul României – Acum 20 de ani)
Supliment Jurnalul Național
03 martie 2009