Începând cu decembrie 1948, Biserica Unită cu Roma și-a încetat activitatea în România. Desființarea acesteia a fost rodul colaborării Bisericii ortodoxe cu regimul comunist, după model sovietic
În anii comunismului, ierarhia greco-catolică și credincioșii au încercat să mențină spiritul catolicismului de rit bizantin în Transilvania. Biserica a funcționat în ilegalitate, fiind subiect al relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun.
Despre zbuciumul greco-catolicilor între 1948 și 1989 am discutat cu teologul Sergiu Soica. Absolvent al Facultății de Teologie greco-catolică din Oradea, în prezent este doctorand al Universității Babeş-Bolyai din Cluj.
Domnule Soica, puteți estima care era numărul credincioșilor greco-catolici în 1948?
Biserica greco-catolică din România avea în anul 1948 circa 1.500.000 de credincioşi. Aceștia erau păstoriți de aproximativ 1.700 de preoţi. Credincioşii erau majoritatea în Transilvania. În Banat, numărul greco-catolicilor, conform Anuarului Pontifical (date statistice oficiale ale Sfântului Scaun), era de 120.000 de credincioşi şi 208 preoţi.
Care era structura de organizare a Bisericii greco-catolice înaintea desființării?
În anul 1948, Biserica greco-catolică avea o Mitropolie la Blaj și 4 sedii de Episcopii: la Cluj (denumirea acestei Episcopii era Cluj-Gherla), la Oradea, în Maramureş (cu sediul la Baia-Mare), la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti cu Episcop Auxiliar.
Ce s-a întâmplat cu episcopii greco-catolici după 1948?
După desființarea Bisericii Române Unite, toţi episcopii greco-catolici au ajuns în închisorile comuniste, apoi în domicilii obligatorii. Episcopii care erau în funcţie, în anul 1948, au decedat în aceste închisori. La închisoarea din Sighet au încetat din viaţă Episcopul Valeriu Traian Frenţiu de la Episcopia Oradea, Episcopul Ioan Suciu de la Mitropolia din Blaj, Episcopul Tit Liviu Chinezu, deja al doilea Episcop Auxiliar de Bucureşti, după anul 1948. Episcopul Vasile Aftenie al Bucureştilor a fost bătut şi a încetat din viaţă la MAI Bucureşti, în anul 1950. Episcopul din Lugoj, Ioan Bălan, care a trecut prin penitenciarul de la Sighet, a încetat din viaţă în domiciliu obligatoriu. Tot în domiciliu obligatoriu a încetat din viaţă Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu. Acesta a stat timp de 5 ani la închisoarea din Sighet, ulterior fiind numit Cardinal de Papa de la Roma. Alexandru Rusu, Episcopul de Maramureş, a încetat din viaţă la penitenciarul Gherla.
Deci Biserica greco-catolică a rămas fără ierarhi…
Nu. Au fost numiţi clandestin alți episcopi pentru a conduce Biserica. Însă și ei au fost întemnițați. În acest contest amintim pe Episcopul Ioan Ploscaru, din Lugoj, care a fost timp de 14 ani în închisorile comuniste. Episcopul Alexandru Todea, al doilea Cardinal din rândul ierarhilor Bisericii greco-catolice din România, a fost închis în penitenciarele comuniste timp de 13 ani. Episcopul Iuliu Hirţea de Oradea a stat închis timp de 12 ani în temniţele comuniste. Episcopul Ioan Cherteş a stat în închisorile comuniste timp de 14 ani.
Cum au reușit greco-catolicii să-și mențină credința după desființarea bisericii?
În cei 41 de ani în care Biserica greco-catolică a fost desfiinţată, credinţa a fost menţinută foarte greu în rândul credincioşilor. Au fost preoţi care s-au expus riscurilor, ameninţărilor regimului comunist şi au făcut pastoraţie cum au putut. Pot să amintesc că în anul 1956, în centrul Clujului, s-a oficiat o Sfântă Liturghie cu preoţi greco-catolici. Aceasta a fost singurul gest pot spune extrem, în toată perioada comunistă din România. Alte cazuri, numeroase, au fost: oficierea serviciilor religioase clandestine, cum ar fi liturghii, botezuri, căsătorii şi înmormântări; catehizarea tinerilor şi pregătirea viitorilor preoţii greco-catolici. Aceşti viitori preoţi erau pregătiţi în condiţii grele, nu aveau profesori, nu existau cursuri, ci erau câteva cărţi teologice care erau împrumutate cu maximă atenţie pentru a nu fi identificate de securitate. Existau şi examene care se desfăşurau doar cu episcopii. Cu toate acestea, au existat persoane care au fost sfinţite preoţi în această perioadă.
Ce însemnau slujbele și ceremonialele de botez, nuntă etc. clandestine?
Aceste slujbe clandestine descrise în memorialistica Bisericii greco-catolice sunt remarcabile. Oferă cititorului detalii interesante, demne de filme. Preoţii oficiau ceremonialele în locuri pe care le considerau sigure, cu participanţi cunoscuţi, pentru a nu fi identificaţi de Securitate. Majoritatea slujbelor de oferire a sacramentelor, cum ar fi botezul sau căsătoria, se oficiau noaptea, la lumina lumânării, cu geamurile bine închise. În casele unde se oficiau slujbe clandestine erau puse pături în geamuri, totul se desfăşura în şoaptă. Locul era păzit. Dacă trecea cineva sau se auzea vreo maşină, ceremonialul putea fi oprit la timp. La fel, căsătoriile. Se oficiau în casa mirilor sau a preotului. Indiferent de caz, la aceste ceremonii participau un grup restrâns de persoane.
Au existat şi înmormântări de preoţi greco-catolici, sau de credincioşi, care lăsau testament să li se facă a slujbă în legea lor. Ceremonialul era asigurat de preoţi romano-catolici. Însă la cimitir, cortegiul era așteptat de preoţi ortodocşi, care preluau defunctul şi făceau din nou slujba înmormântării.
Care au fost relațiile dintre înalții ierarhi ortodocși și episcopii greco-catolici care au refuzat contopirea cu Biserica ortodoxă?
Pentru mine, răspunsul este foarte simplu. Nu ştiu să fi existat relaţii între aceste două ierarhii.
Au primit greco-catolicii sprijin din afara țării în perioada comunistă?
Preoţii greco-catolici au fost sprijiniţi financiar în perioada comunistă. Cei care se ocupau de viaţa Bisericii şi a credincioşilor primeau anual 450 de dolari de la „Caritas“ Germania. Această sumă de bani, în ultimii ani ai regimului comunist, s-a diminuat. Astfel, s-a ajuns la aproximativ 325 de dolari anual. Alte ajutoare financiare au fost primite în primii ani de după desfiinţare, de la Nunţiatura Apostolică, apoi de la Sfântul Scaun, mai precis de la Congregaţia pentru Bisericile Orientale. Pe lângă sprijinul financiar am mai identificat cazuri în care preoţii erau ajutaţi din afara ţării cu medicamente, bunuri şi cărţi de teologie.
Cum ajungeau ajutoarele financiare și materiale la preoții greco-catolici clandestini?
O parte din bani se distribuiau prin oficiile diplomatice occidentale. În primul rând cele italiene. Am cunoscut însă și un preot italian care s-a ocupat personal cu distribuirea ajutoarelor în perioada comunistă. Sunt povești extraordinare! Ascundea banii în calupuri de salam, pe care le desfăcea când ajungea în comunitățile greco-catolice. Alteori vindea în România autovehiculul pe care-l adusese cu el la trecerea graniței. Preotul respectiv se ocupa și de schimbul valutei în lei, deoarece dacă ar fi făcut preoții români acest lucru intrau sub incidența legii penale.
DESFIINȚAREA BISERICII GRECO-CATOLICE
Pentru regimul comunist, existența bisericii catolice reprezenta un mare impediment. Atât ierarhia, cât și credincioșii erau supuși Papei. Însuși Stalin s-a preocupat de acest aspect în Uniunea Sovietică. El a încercat să înființeze o biserica catolică „națională“, care să nu fie sub ascultarea canonică a Romei. Nu a reușit însă. Tot ce a putut face a fost desființarea bisericilor greco-catolice din regiunile vestice ale URSS, care fuseseră la un moment dat în componența Imperiului Habsburgic.
„Revenirea“ la ortodoxie
În România comunistă, regimul s-a aliat într-un mod „fructuos“ cu Biserica ortodoxă pentru a desființa cultul greco-catolic. Dintre înalții ierarhi, cel mai activ s-a arătat mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta manifestase atitudini împotriva greco-catolicilor încă din perioada interbelică. Avea și alte motive să arate atitudini pozitive față de politica regimului. În anii ’30, mitropolitul Bălan participase în mai multe rânduri la procesiuni legionare. Astfel, în lunile mai-iunie 1948, Nicolae Bălan a ţinut mai multe predici în catedrala metropolitană de la Sibiu și îi „chema“ pe greco-catolici în „sânul“ ortodoxiei. Desigur, el nu acționa contrar politicii pe care o manifesta conducerea Bisericii ortodoxe. Inițiativele lui Bălan erau susținute din plin de către noul patriarh, Iustinian Marina.
Biserica ortodoxă și statul
Procesul „revenirii“ greco-catolicilor la ortodoxism nu a fost „opera“ exclusivă a Bisericii ortodoxe. Toate forţele administrative ale statului s-au implicat: Siguranţa, Jandarmeria, prefecturile, direcţiile judeţene de poliţie, primăriile rurale, învăţătorii din şcoli etc. În toamna anului 1948 a pornit o „anchetă“ printre greco-catolici privind atitudinea lor faţă de o eventuală „revenire“. Siguranţa a emis zvonul că la Cluj se va organiza o mare adunare prezidată de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, unde va susţine unificarea cu ortodocşii. Când „varianta“ discursului lui Hossu n-a mai fost crezută, s-a spus că adunarea urma a fi condusă de monseniorul Iuga, canonic de la Cluj, apoi de clerici locali mai cunoscuţi. La sfârșitul lunii septembrie 1948, Ministerul Cultelor a distribuit în parohiile greco-catolice formulare prin care preoţii urmau să-şi desemneze reprezentanţii la „congresul de revenire“. Ulterior, unii lideri ai Bisericii greco-catolice au fost constrânşi să semneze diverse adeziuni la ortodoxie. Documentele erau prezentate apoi în teritoriu credincioşilor pentru acceptarea „revenirii“.
Constrângeri
Episcopul Iuliu Hosu a fost arestat la domiciliu, iar oricine încerca să-l viziteze era încarcerat. Într-un astfel de haos, circa 25% dintre preoţii greco-catolici au semnat pentru „revenirea“ la ortodoxie.
La 1 octombrie 1948, într-o sală de gimnastică din Cluj, a fost organizată ceremonia aderării a 38 delegaţi greco-catolici la ortodoxie. Tot atâţia delegaţi semnaseră şi „Unirea cu Roma“ în secolul al XVII-lea. Procesiunea s-a dorit a fi o revanşă în faţa Vaticanului.
În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră „revenirea“ au fost aduşi la Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe ceremoniale în cinstea evenimentului. Procesiunea finală a avut loc la 21 octombrie 1948 la Alba-Iulia, în acelaşi loc unde se puseseră în urmă cu fix 250 de ani bazele greco-catolicismului în Transilvania.
Desființarea Bisericii greco-catolice s-a consfințit prin decretul 358/1948, emis de Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale la data de 1 decembrie 1948. Conform documentului, înceta existența cultului greco-catolic, iar toate bunurile acestuia erau expropriate.
CEAUȘESCU, PAPA ȘI GRECO-CATOLICII
Imediat după actul desfiinţării Bisericii greco-catolice, din 1 decembrie 1948, regimul comunist a făcut în repetate rânduri invitaţii ierarhiei greco-catolice de a trece la sânul Bisericii ortodoxe. Chiar le-a oferit funcţii importante de conducere în structura ortodoxiei, dar au fost refuzate.
Drept răspuns la aceste invitaţii, ierarhia greco-catolică a făcut numeroase memorii către autorități, pentru ca Biserica greco-catolică să fie repusă în drepturi. Memoriile erau fie colective, semnate de întreaga ierarhie, fie erau făcute individual, de către un ierarh. Inclusiv laicii au redactat memorii în care cereau regimului repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice şi eliberarea Episcopilor din închisori. Chiar şi în anii 1988-1989 se mai trimiteau solicitări de această factură. O îmbunătățire a relațiilor dintre credincioșii greco-catolici și regim s-a înregistrat după vizita lui Nicolae Ceaușescu la Vatican, în mai 1973. Papa Paul al VI-lea i-a cerut lui Ceaușescu să permită din nou funcționarea Bisericii Unite. Regimul comunist de la București nu a acceptat propunerea. Totuși, după vizita lui Ceaușescu la Sfântul Scaun s-a constatat, pentru câțiva ani, o ameliorare a restricțiilor impuse greco-catolicilor care continuau să-și practice credința.
© Ilarion Țiu. Acest text este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor. Reproducerea integrală sau parțială fără menționarea sursei este interzisă. Autorul nu își asumă nici o răspundere legală sau publică în cazul în care textele sale sunt preluate ori utilizate în scopul unor interpretări care încalcă legislația în vigoare, diversitatea sau democrația.