Regizorul a realizat un număr mare de filme istorice. Dar cât adevăr prezintă peliculele sale? „Adevărul“ trece în revistă câteva filme faimoase şi demontează miturile legitimate de cinematografia comunistă
Admirat şi hulit totodată pentru filmele pe care le-a regizat, Sergiu Nicolaescu va intra în istoria cinematografiei române. Peliculele sale au umplut până la refuz cinematografele înainte de revoluţie, dar au legitimat şi falsurile istorice procesate de activiştii comunişti. Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a împletit cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste. Dincolo de divertisment şi de amintirea anilor când se stătea la coadă pentru un bilet la „Cu mâinile curate“, rolul „educativ“ al acestor filme a fost mai degrabă toxic. Profesorul Marius Diaconescu semnala acest pericol într-un interviu acordat revistei „Historia“: „Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“.
1970: MIHAI VITEAZUL – „UNIFICATORUL“
Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni.
În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund.
Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul.
1989: MIRCEA – „NEÎNVINSUL“
Într-un interviu pentru revista „Historia“, istoricul medievist Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comenta şi falsurile din filmul „Mircea“ (1989). „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul. „Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu.
În film, personajul a fost „botezat“ Mircea cel Mare, evitându-se formularea Mircea cel Bătrân pentru a nu se face legătura cu vârsta înaintată a lui Nicolae Ceauşescu (71 de ani în 1989).
1974: UN COMISAR ACUZĂ – MINCIUNA DESPRE LEGIONARI
O altă istorie falsă legitimată de filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comunişti nu au contat pe scena publică atunci. În filmul „Un comisar acuză“ (1974), Nicolaescu prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a 64 de ofiţeri şi foşti demnitari. Se arată cum deţinuţii comunişti au fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze.
Filmele avându-l în rolul principal pe comisarul Moldovan debutează după „tezele din iulie 1971“ ale lui Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic asupra culturii. La acea dată, Sergiu Nicolaescu era secretar al organizaţiei de partid a asociaţiei cineaştilor. Cu ocazia unei şedinţe a profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu l-a asigurat pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care le-a trasat-o secretarul general al partidului.
1978: REVANŞA – SARANTOPOULOS, UN „VAGABOND“
Într-o altă peliculă avându-l erou pe comisarul Andrei Moldovan, „Revanşa“ (1978), Nicolaescu legitimează varianta istoriografiei comuniste privind rebeliunea legionară. În film, comandoul condus de legionarul Parai-pan este făcut responsabil de asasinarea maiorului german Helmut Döring, cu scopul declanşării conflictului de stradă dintre Mişcarea legionară şi generalul Ion Antonescu. Încă din 1941 s-a ştiut că vinovat de acest asasinat era agentul englez de origine greacă Sarantopoulos. În filmul „Revanşa“ însă, Sarantopoulos este prezentat a fi un vagabond scos ţap ispăşitor pentru uciderea maiorului Döring.
PACTUL CU SECURITATEA
Fostul general de Securitate Aurel Rogojan susţine că nu doar „tezele din iulie“ au cauzat reorientarea lui Nicolaescu spre pelicule cu eroi comunişti. La acea vreme erau foarte apreciate în întreaga lume filmele poliţiste. Securitatea s-ar fi înţeles cu Sergiu Nicolaescu să prezinte virtuţile unui comisar de poliţie comunist, pentru a-i face simpatici în ochii cetăţenilor pe lucrătorii din Ministerul de Interne.
Ipoteza lansată de generalul Aurel Rogojan poate fi credibilă. Istoriile oficiale de partid prezentau rezistenţa antifascistă a ilegaliştilor comunişti proveniţi din rândul muncitorilor. Se pune că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi ales personajul principal datorită înrudirii cu un poliţist de legendă din anii ’40, pe nume Gheorghe Cambrea.
I-A CERUT LUI CEAUŞESCU MAI MULŢI CAI ŞI SOLDAŢI
Documentele din arhiva Partidului Comunist conservă informaţii inedite despre orientarea naţionalistă a cinematografiei în vremea lui Ceauşescu şi despre rolul lui Sergiu Nicolaescu în acest proces. Pe 6 iunie 1966, Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român a discutat problema orientării pe viitor a producţiei de filme. Şefii partidului erau nemulţumiţi de activitatea Consiliului Cinematografiei. Instituţia, creată în 1962, nu se achitase de sarcina ideologică trasată de partid. Regimul investea sume considerabile în producţia de filme artistice şi nu se observa creşterea sentimentului patriotic al cetăţenilor. Tocmai de aceea, conducerea PCR propunea Consiliului Cinematografiei să se consulte cu specialiştii din mediul ştiinţific pentru a produce până în anul 1970 câteva filme care să alcătuiască „ciclul epopeii naţionale“.
UMANIZAREA EROILOR
Conducerea de partid nu era nicidecum interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul general al PCR Nicolae Ceauşescu, cât şi prim-ministrul Ion Gheorghe-Maurer sugerau că cinematografia trebuia să reflecte realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului. La acel moment, comuniştii români visau independenţa ţării în blocul comunist. În acest scop, doreau să prezinte vitejia românilor în diverse epoci istorice. Producţiile cinematografice erau un vector important al propagandei de acest fel deoarece filmele puteau fi titrate în limbi străine şi difuzate atât în ţările occidentale, cât şi în statele socialiste.
Tânărul regizor Sergiu Nicolaescu a fost omul potrivit la locul potrivit în acest context. În anul 1966 realizase filmul „Dacii“, care a obţinut un mare succes atât în ţară, cât şi în străinătate. Alături de alte personalităţi din domeniul cinematografiei, Nicolaescu a fost invitat pe 23 mai 1968 la şedinţa Comisiei ideologice a CC al PCR. Era deja un protejat al regimului în domeniu, având în vedere că a luat cuvântul primul după Nicolae Ceauşescu.
TITUS POPOVICI, ABONAT LA FILMELE ISTORICE
În opinia lui Sergiu Nicolaescu, cinematografia românească nu putea face faţă competiţiei externe deoarece nu reuşea să îmbine rigorile ideologice cu aşteptările de relaxare ale publicului. Trebuia prezentată şi latura umană a personajelor, cum ar fi capacitatea de a iubi, sau de a-şi proteja familia. Eroii trebuiau umanizaţi, spunea Nicolaescu. În filmele sale, regizorul va încerca să surprindă relaţia afectivă dintre Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, dintre Mircea cel Bătrân şi nepotul său Vlad sau dintre comisarul Moldovan şi fiul său luat ostatic.
În privinţa mesajului istoric al filmelor artistice, Sergiu Nicolaescu deplângea cooperarea greoaie cu scenariştii. Scriitorii refuzau să colaboreze între ei pentru a scrie scenarii şi astfel se aştepta câţiva ani pentru un text. Mai exista şi problema avizului ideologic. Un scenariu era lecturat de aproximativ 40 de persoane până ajungea la regizor. Nicolaescu şi-a impus viziunea asupra cinematografiei. Din ordinul lui Ceauşescu s-a restrâns numărul persoanelor implicate în producţia unui film. Scenaristul şi regizorul colaborau cu un responsabil ideologic. Cei trei răspundeau pentru calitatea producţiei până la final, fiind plătiţi în funcţie de succesul peliculei.
Astăzi se discută prea puţin despre contribuţia scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei. Ei sunt autorii celebrelor scene şi replici care au contribuit, de asemenea, la turnura naţionalistă a cinematografiei comuniste. Spre exemplu, scriitorul Titus Popovici era un scenarist abonat la filmele istorice care primeau un buget consistent din partea regimului (a colaborat atât cu Sergiu Nicolaescu, cât şi cu alţi regizori).
NEMULŢUMIT DE MINISTERUL AGRICULTURII
O altă problemă expusă de Sergiu Nicolaescu în mai 1968 a fost colaborarea greoaie cu unele ministere. S-a plâns că Agricultura nu furniza cinematografiei suficienţi cai pentru epopeile istorice, sau aceştia nu erau dintre cei mai buni. Avea reproşuri şi pentru Armată, care nu asigura destui soldaţi pentru rolurile de figuranţi în scenele de luptă.
Nicolaescu recunoştea că regizorii din statele socialiste aveau un mare avantaj faţă de colegii lor din ţările capitaliste datorită colaborării unor instituţii publice la producţia cinematografică. Tocmai de aceea, susţinea Nicolaescu, era păcat ca România să nu producă filme competitive pe piaţa externă. În Occident, cinematografia acelor ani punea accent pe brutalitate, sex şi aventură. Se putea specula nevoia spectatorilor europeni pentru filme eroice.
[Citește articolul în Adevărul]
© Ilarion Țiu. Acest text este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor. Reproducerea integrală sau parțială fără menționarea sursei este interzisă. Autorul nu își asumă nici o răspundere legală sau publică în cazul în care textele sale sunt preluate ori utilizate în scopul unor interpretări care încalcă legislația în vigoare, diversitatea sau democrația.