Toate discuţiile duceau la Transnistria. Nedumeririle şi mai ales curiozitatea noastra faţa de acel locşor considerat gaura neagra a Europei i-au cam distrat pe moldoveni. Armele şi muniţiile? Saracia? Raspunsul era acelaşi. Dezamagitor: “Mai, nu e mare branza ce vezi acolo!” Asta a fost picatura care a umplut paharul.

Am gasit un jurnalist moldovean care s-a oferit sa ne fie calauza in spaţiul cu pricina, iar a doua zi stateam umili şi drepţi in faţa vameşilor transnistreni din Bender. Se vorbea ruseşte. Acolo e o infamie sa vorbeşti romaneşte. Jurnalistul ne facuse instructajul, nu carecumva sa scoatem vreo vorbuliţa, fiindca orice vorbuliţa ar fi putut, langa firile lor razboinice, sa ia chipul şi asemanarea unei arme, care – zbang! – ne-ar fi facut terci. Ii zic ca singurul cuvant rusesc pe care-l ştiu este “perestroika” şi ca mie mi-ar placea sa-l folosesc pe post de salut, ca, dupa mine, cuvantul are rezonanţa specifica unei formule de salut: “Perestroika, domnule! Perestroika, doamna!”. Jurnalistul imi zice ca nu. Ca e o tampenie. Il cred pe cuvant.
Aşadar, mucles! Suntem nişte turişti romani care, chipurile, vor sa viziteze punctul forte al Transnistriei: stadionul de la Tiraspol. Vama arata ca dracu’, o hardughie şi nişte bariere strajuite de vameşi inarmaţi, ce se ridica intr-un mod firesc numai in faţa maşinilor cu numar de Transnistria. Nişte merţane vechi, cu geamuri fumurii şi alte rablamente ruseşti, scarţa-scarţa catre Moldova. Transnistrenii ne-au perchiziţionat maşina şi ne-au trimis la un ghişeu unde lumea dadea explicaţii despre scopul intrarii in numai a lor ţara. Am stat la coada. Jurnalistul a turuit ceva in ruseşte. Vameşul a turuit ceva in ruseşte. S-a turuit la greu. In ruseşte. Jurnalistul ne-a spus sa aşteptam. Am aşteptat. Nu mult. Dupa cateva minute, vameşul ne-a scris ceva pe nişte hartiuţe, un soi de permise de vizita pentru o zi. Cica trebuie sa ieşim din bucata de pamant autointitulata “ţara” exact pe poarta pe care intram. Patrunderea prin “minciuna” a fost relativ uşoara.
TIRASPOL. In maşina, Zas, Ilarion, jurnalistul moldovean, toata lumea tacea şi se uita pe geam. Prin sate, saracie lucie. Case de chirpici, ca cele pe care le vedeai la teve la inundaţii, şi oameni puţini. Transnistria miroase a pustiu. La un moment dat, am cotit-o la stanga. Ca sa intri in oraş eşti nevoit sa treci pe langa doi militari, li se spune pacificatori, adica nişte trupe trimise fie de Rusia, fie de Ucraina, care ar aplana un eventual conflict transnistreano-moldovean… nişte neni imbracaţi in kaki şi cu puşti pe umar, care stau langa o cazarma din care se intrevad obuze, multe obuze. Mai era acolo şi un tanc indreptat spre vama, adica spre Republica Moldova, o secvenţa perfecta de film de razboi, daca cerul ar fi fost acoperit cu nori stufoşi, cenuşii. Iar apoi vine Tiraspolul. Ciotul de care cu siguranţa s-ar impiedica orice out-sider aterizat aici este statuia lui Lenin. Lunga cat un plop, impozanta, caţi bani ar aduce ea intr-un spaţiu special amenajat pentru simularea bolşevismului in Occident. Aici, insa, cu Sovietul Suprem in spatele ei, cladirea-simbol a transnistrenilor in care se ambiţioneaza sa mimeze ca inca traiesc pe vremea URSS, Lenin are efectul inelului Arabelei, care te transpune intr-o realitate cunoscuta de tineri doar din documentarele tv. Cum se poate ca doi burghezi, Marx şi Engels, care au scris pe la o mie opt sute cincizeci, sa nasca o ideologie care sa mai aiba adepţi şi in ziua de azi? Iata ca se poate. In timp ce contemplam statuia, un batran, rasarit parca de nicaieri, a incercat sa-mi strecoare pe furiş in geanta nişte manifeste in limba rusa, care, dupa traducerea jurnalistului, propovaduiau partidul comunist al transnistrenilor. “E opoziţia lui Smirnov!”
Cica Smirnov, capul mişcarii separatiste transnistrene, are un baiat, Oleg, care iese cu maşina prin oraş doar daca este imprejmuit de vreo zece maşini “protectoare”. E un soi de şef de trib al afacerilor de aici. E plin de grupari mafiote, care işi fac dreptate singure, in strada, dupa pofta instinctului, ne povestea jurnalistul in timp ce orbecaiam pe strazile Tiraspolului. Ne-a pufnit rasul, facand asocieri cu omologul sau de peste Nistru, baiatul lui Voronin, pe care-l chema tot Oleg şi care, dupa cum spun moldovenii la bere, este deţinatorul mediului de afaceri din Chişinau. Cine o fi mai şmecher?
VIA MOLDOVA. Era linişte, o linişte stranie şi goala. Ne-am decis sa spargem “monotonia” intrand intr-un supermarket. Inauntru, chinezarii şi marfuri contrafacute. Fiindca Zas poftea la muzica ruseasca, intram intr-un magazin de specialitate: vanzatorul, un draguţ. Intreaba ce muzica dorim şi ne spune sa ne intoarcem in zece minute, timp in care el va cauta cantareaţa cu pricina in computerul burduşit cu muzica şi filme piratate. Atat de ieftin şi de simplu? Mda. Parerea despre Transnistria ni se schimba brusc. Via stadion. Intr-adevar, cand intri pe Stadionul Sheriff Tiraspol ai senzaţia ca ai schimbat ţara: bani mulţi investiţi şi curaţenie la milimetru. Singura firma de prim rang, pe care am vazut-o acolo, este Mercedes Benz, pusa pe post de vitrina a stadionului. Cica la Zas: “Puterea de aici afişeaza cu de la sine putere branduri renumite. Firma este, de fapt, a fiului preşedintelui, Oleg”.

————————–

Auzisem ca romanii intra foarte greu in Transnistria, ca vameşii iţi fac tot felul de şicane, ca poţi ajunge la poliţie pentru o scurta ancheta in ceea ce priveşte scopul şi durata vizitei in ţarişoara de peste Nistru. Incitaţi de aceste poveşti, am cautat morţiş o cale de a trece graniţa.
Din motive de protejare a ghidului, n-am sa va spun nici cum il cheama, nici unde lucreaza, nici cum arata. Am urcat, eu, Marin, şoferul şi doi insoţitori intr-o maşina cu numar de Transnistria, eu in faţa, pentru ca eram singura “parte femeiasca” dintre excursionişti. Dupa ce am trecut de “Vama interna”, cum scria pe o tabliţa in partea moldovenilor, apoi de pacificatori, adica doi soldaţi care cascau gura la peisaj, am ajuns la vama improvizata in doua dughene a transnistrenilor. Ghidul nostru era un personaj foarte cunoscut de graniceri, de aceea nici nu a fost nevoie sa coboram din maşina sau sa spunem ceva. De fapt, nici nu s-au uitat la noi. Totul a durat un minut şi aşa am intrat in “Bender, simbolul barbaţiei”, cum scria pe o pancarta de la graniţa, in cele trei limbi oficiale ale Transnistriei: rusa, ucraineana şi moldoveneasca, scrisa cu chirilice. Am trecut podul de peste Nistru dintre Bender şi Tiraspol şi, din goana maşinii, am vazut sediul preşedintelui, vegheat de un tanc indreptat spre “invadatorii moldoveni”, cum au decodat pentru noi ghizii moldoveni. La mica distanţa, pe partea cealalta, o imensa statuie a lui Lenin veghea “Sovietul suprem”, adica guvernul lor. M-am mirat ca arata foarte curata şi am intrebat daca e noua. Ghizii m-au lamurit ca e de pe vremea comuniştilor, dar ca din cand in cand “ii mai dau chelea gios”.
“TRANSNISTRIA-I CA TRANSILVANIA”. Ţinta noastra era Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol, şcoala care a avut de patimit pentru ca nu a vrut sa renunţe la predarea in limba romana. Pana la urma am nimerit: şcoala era o cladire vopsita in roz, camuflata bine de spre copaci. Ne-am mirat ca nu purta nici o placuţa care sa ateste ca e vorba despre o instituţie, dar directorul Ion Iovcev ne-a spus ca, daca şi-ar afişa numele, aceasta ar fi considerata o provocare de autoritaţile transnistrene. “Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul şi au vrut sa demoleze şcoala. In ajunul devastarii, noi tocmai hotarasem ca numele liceului sa fie «Lucian Blaga», pentru ca eu cred ca Transilvania şi Transnistria au ceva in comun.” Acum 30 de profesori predau in romaneşte celor 294 de elevi, din cei 800 caţi numara liceul inainte de devastare. Lecţiile se fac dupa programele Ministerului Educaţiei din Republica Moldova; celelalte licee din Tiraspol “au programele dupa Moscova”.
Pe un perete sta scris imnul de stat al Republicii Moldova, iar alaturi era pus steagul acestei Republici. Un intreg perete de clasa ii era dedicat patronului spiritual: “Aista-i Lucian Blaga al nostru!”, exclama directorul. El işi aminteşte de o acţiune curajoasa pe care a intreprins-o şcoala: “Elevii au ieşit in oraş cu benzi tricolore, pe care le-au legat de gurile tancurilor. I-a pazit Domnul şi n-au paţit nimic”. In liceu invaţa nu numai etnici romani, dar şi ruşi şi ucraineni. “Parinţii ştiu ca viitorul copiilor lor e prin Bucureşti şi prin Europa”, crede Iovcev.
El spune ca singurele informaţii care ajung in mass-media transnistreana sunt cele pro-Smirnov, conform caruia “tot ce-i moldovenesc e rau, iar duşmanul numarul unu e Republica Moldova”. Regreta ca aceasta “romano-fobie” incepe sa-şi faca efectul şi ca oamenii incep sa-şi uite limba. Totuşi, cei din satele din apropierea Tiraspolului şi-ar trimite copiii sa inveţe la “Lucian Blaga” daca liceul ar dispune de un autobuz care sa le faciliteze transportul la oraş.
Iovcev, care are un nume slav datorita tatalui sau, un bulgar care “a iubit foarte mult Romania”, şi-a amintit ca generalul Lebed a luat poziţie in favoarea şcolii atunci cand a fost devastata: “Dadea bine sa se spuna ca Armata a XIV-a apara şcoala romaneasca.” Un alt prieten, adevarat de data asta, un deputat care se oferise sa ajute liceul atunci cand se ivea o problema, a fost ucis cu zece gloanţe in gradina din faţa casei sale.
CHE GUEVARA. Am parasit repede liceul, pentru ca insoţitorul nostru se grabea. Trebuia sa prinda avionul de ora 17:00 din Chişinau spre Moscova, pentru ca voia sa trimita nişte paşapoarte la Ambasada Romaniei din capitala Rusiei. Acum asta e cel mai simplu mod de a obţine viza pentru Romania. Din cand in cand, ghidului nostru ii “fluiera” telefonul şi imi sarea inima din piept de teama ca autoriţile transnistrene s-au prins ca suntem ziarişti camuflaţi in turişti şi ne iau la interogatoriu. Din pacate. totul a durat prea puţin. Din viteza am observat doar caţiva soldaţi pe strada şi caţiva pietoni. Am remarcat reclamele la Mercedes Benz, firmele foarte colorate ale magazinelor şi un afiş galben cu Che Guevara intr-o vitrina. Am aflat ulterior ca e afişul organizaţiei Proriv, care a fost creata in scopul pregatirii noii elite politice a Transnistriei şi beneficiaza de sprijinul Moscovei. L-au ales drept simbol pe Che Guevara pentru ca el propovaduia revoluţia pe cale armata.
Am ramas şi cu o amintire palpabila din acest raid: o foiţa care arata ora la care am intrat in Transnistria, cu o ştampila cu secera şi ciocanul, pe care ghidul nostru cel grabit n-a mai apucat s-o returneze la intoarcere la graniţa, aşa cum cer regulile din Transnistria. (Irina Munteanu)

UN PETIC DE PAMANT CU MILIOANE DE PROBLEME
Problema transnistreana este o creaţie a propagandei sovietice inca din anul 1924. Atunci, guvernul comunist de la Moscova a fondat o republica-fantoma la est de Nistru, despre care se spunea ca este a muncitorilor moldoveni “liberi”, adica “neasupriţi” de Romania Mare. Aşa-numita Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca a funcţionat pana in vara anului 1940, cand Basarabia a fost rupta din Romania de Uniunea Sovietica. In graniţele celor doua teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovietica, un stat “independent” in marea “familie” a URSS. Dupa al doilea razboi mondial, teritoriile de la est de Nistru au fost privilegiate de guvernul unional de la Moscova, astfel ca cele mai importante obiective industriale moldoveneşti au fost aşezate in Transnistria. Aici au fost colonizaţi mulţi etnici ruşi, care au ocupat funcţii de conducere in economie şi in administraţie.
In 1989, pe fondul mişcarilor naţionale din URSS, autoritaţile locale de la Chişinau au proclamat limba “moldoveneasca” limba de stat. Incurajaţi de Moscova, transnistrenii au refuzat sa se supuna acestei decizii, iar in fabrici au aparut “soviete de muncitori” care contestau tentativele de independenţa ale Moldovei. Dupa destramarea Uniunii Sovietice, in vara anului 1991, teritoriile de la est de Nistru au refuzat sa recunoasca guvernul independent de la Chişinau, alegandu-şi conducatori proprii. La inceputul anului 1992, transnistrenii au declanşat un val de incidente la graniţa autoproclamata de pe Nistru, provocand reacţia autoritaţilor de la Chişinau. La 2 martie, preşedintele Mircea Snegur a autorizat intervenţia militara impotriva separatiştilor pe podul de la Dubasari, debutand conflictul transnistrean. Moldovenii s-au aflat tot timpul in inferioritate militara, in condiţiile in care guvernul de la Tiraspol avea sprijin din partea Rusiei atat prin “voluntarii” cazaci, cat şi prin ajutorul dat de Armata a XIV-a. La 21 iunie 1992, autoritaţile de la Chişinau şi de la Tiraspol au semnat un acord de incetare a focului. Prin acesta, Transnistria devenea teritoriu autonom in Republica Moldova, al carui statut urma sa fie definitivat ulterior prin negocieri internaţionale. In acest conflict au murit peste 1.500 de oameni, iar alte mii au fost nevoite sa se refugieze peste Nistru. In zona au ramas forţe ruseşti “pacificatoare”, cu rolul de a media diferendele dintre moldoveni şi transnistreni. Insa autoritaţile de la Chişinau se plang ca “pacificatorii” ţin parte separatiştilor, contribuind din plin la situaţia de instabilitate.
Dupa razboiul din 1992 au existat numeroase tentative de rezolvare a conflictului transnistrean, “patronate” de OSCE. Guvernul de la Moscova a prezentat in noiembrie 2003 un memorandum de federalizare a Republicii Moldova, respins de autoritaţile de la Chişinau, deoarece dadea prea multe drepturi transnistrenilor. In mai 2005, preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, a prezentat şi el un plan de rezolvare a conflictului, respins de guvernul de la Tiraspol, deoarece prevedea organizarea de alegeri libere. In ultimii ani, poziţia lui Iuşcenko a inceput sa conteze din ce in ce mai mult in zona, deoarece guvernul de la Kiev a cerut agenţilor economici transnistreni sa se inregistreze la Chişinau pentru a putea face afaceri in Ucraina. Statutul guvernului de la Tiraspol a fost discutat şi la ultima intalnire dintre preşedintele moldovean, Vladimir Voronin, şi cel rus, Vladimir Putin, de la 22 iunie 2007. Nu s-a comunicat insa oficial nici un amanunt privind proiectele de viitor in aceasta regiune de conflict. (Ilarion Ţiu)

OFENSIVa
“Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul şi au vrut sa demoleze şcoala. In ajunul devastarii, noi tocmai hotarasem numele liceului. Ma sunasera de la Ministerul Educaţiei din Republica Moldova, de care aparţinem in acest moment, şi eu am zis «Lucian Blaga», pentru ca eu cred ca poetul ne exprima foarte mult pentru noi. Cred ca Transilvania şi Transnistria au ceva in comun”
Ion Iovcev ,directorul Liceului “Lucian Blaga” din Tiraspol

INCIDENTE
“Am fost luat de-acasa şi dus la ancheta. In timp ce eram in clasa cu copii, ne-am trezit cu geamurile sparte. Eu personal am fost ameninţat: «Ai sa fii distrus şi o data cu tine şi cuibul asta de romanism, unde se educa viitorii ucigaşi!». Acum, majoritatea oamenilor de aici au inţeles, s-au impacat cu gandul ca existam”
Ion Iovcev ,directorul Liceului “Lucian Blaga” din Tiraspol

Sidonia Silian
Irina Munteanu
Ilarion Tiu

Jurnalul Național
8 iulie 2007


© Ilarion Țiu. Acest text este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor. Reproducerea integrală sau parțială fără menționarea sursei este interzisă. Autorul nu își asumă nici o răspundere legală sau publică în cazul în care textele sale sunt preluate ori utilizate în scopul unor interpretări care încalcă legislația în vigoare, diversitatea sau democrația.