Timp de patru veacuri, domnitorii, boierii si calugarii romani au contribuit la sustinera financiara a Locurilor Sfinte, in conditiile in care bisericile ortodoxe de acolo se aflau sub administrare otomana.

Dupa Marea Schisma crestina din 1054, Locurile Sfinte au ramas in aria de administrare a ortodoxiei, Imperiului Bizantin negociind cu califatele arabe prezenta calugarilor greci acolo. Prin cruciade, catolicii au cucerit in 1099, pentru doua decenii, Orasul Sfant, insa nu si-au putut metine stapanirea din pricina presiunii arabe. Asadar bizantinii preiau din nou in administrare asezamintele crestine in 1118, pe care le vor finanta pana la caderea Constantinopolului in 1453. Dupa acest moment, calugarilor ortodocsi din Tara Sfanta le-a fost din ce in ce mai dificil sa mentina controlul asupra Ierusalimului, fiind in comperitie cu ordinul catolic al iezuitilor. In 1515, Palestina a fost cucerita de otomani, care au respectat simbolurile crestinilor din cetatea Ierusalimului, dar care solicitau taxe Patriarhiei grecesti de acolo.
DOMNII ROMANI, „BINEFACATORI“. Incepand cu secolul al XVI-lea, domnii Munteniei si Moldovei sunt tot mai solicitati de Patriarhia de la Ierusalim sa contribuie la sustinerea Locurilor Sfinte. Primele ajutoare atestate documentar sunt in timpul domniei lui Neagoe Basarab in Tara Romaneasca (1512-1521). Initial spre Ierusalim sunt trimise sume de bani, insa curand domnii romani vor incepe „seria“ donatiilor in proprietati – sate sau parti de sate, ale caror venituri urmau sa ia drumul Tarii Sfinte. Un fenomen specific secolului al XVI-lea sunt „inchinarile de manastiri“ catre Patriarhia ortodoxa a Ierusalimului. Prin acest sistem, asezamintele crestinatatii din Palestina primeau venitul anual al manastirilor romanesti, pentru cheltuieli de intretinere a calugarilor, sau reparare a bisericilor. Sumele erau destul de importante, avand in vedere ca manastirile detineau suprafete intinse de teren arabil, uneori cu sate sau parti de sate incluse. Nu numai Domnia si Biserica erau „binefacatoare“ ale Ierusalimului, boierii donand periodic sume de bani sau chiar sate pentru nevoile de intretinere a Locurilor Sfinte.
PATRIARHIA IERUSALIMULUI, LA ANANGHIE. La sfarsitul secolului al XVI-lea si in veacul urmator, Tarile Romane au fost principalul finantator al Patriathiei Ierusalimului. Tot spatiu ortodox, cu exceptia Rusiei (care nu se prea implica in finantare la acea vreme), era sub stapanire otomana, iar monahii greci de la Locurile Sfinte faceau apeluri disperate la domnii romani sa nu lase ortodoxixmul sa piarda competitia cu iezuitii catolici, care incercau sa cumpere de la turci dreptul de administrare al bisercilor din Iersalim. In aceasta perioada, Patriarhii Orasului Sfant viziteaza regulat curtile Moldovei si Tarii Romanesti, prilej pentru a primi noi domenii de administrat sau a le fi inchinate alte biserici si manastiri. Spre exemplu, in anul 1617 patriathul Teofan se afla la curtea domnitorului muntean Radu Mihnea, fiind-i inchinata manastirea Galata. Revine in 1628 pe cand domn era Leon Tomsa, care daruieste Sfantului Mormant satul Poeni. Patriathul Teofan foloseste acesti bani pentru a rascumpara Biserica Nasterii Domnului din Betleem.
Domnitorul moldovean Vasile Lupu (1634-1653) a avut o relatie foarte stransa cu Patriarhia Ierusalimului, facand numeroase donatii si implicandu-se in numirea patriarhilor. Acelasi Teofan l-a rugat sa-i doneze 56.000 de florini pentru a plati datoriile acumulate la Ierusalim, solicitare pe care Vasile Lupu a onorat-o. Se pare ca in acel moment Patriarhia era la mare ananghie, deoarece cateva decenii mai tarziu, patriarhul Dositei va consemna ca: „de la caderea Contsantinopolului, nici un basileu sau domnitor nu a facut atata bine scaunului patriarhal de la Ierusalim“.
Fiind un „binefacator“ al Patriarhiei, Vasile Lupu si-a permis sa se implice si in numirea unor clerici in fruntea institutiei. Astfel, in 1645, la moartea patriarhului Nectarie, l-a sustinut cu succes pe Paisie, care in acel moment era la Iasi, fiind egumen (staret) la manastirea Galata si exarh (reprezentant al Ierusalimului) la Iasi. Alegerea lui Nectarie s-a facut la Ierusalim, dupa cum era protocolul, insa „ungerea“ ca patriarh s-a desfasurat la Iasi, pe 25 martie 1645.
Un alt moment cand domnitorii romani au contribuit decisiv la pastrarea Locurilor Sfinte la Patriarhia greaca a fost in 1673, cand catolicii platisera datoriile ortodocsilor catre otomani, urmand sa preia administrarea Sfantului Mormant. Patriarhul Dositei s-a indreptat degraba catre Tara Romaneasca, reusind sa stranga bani pentru rascumpararea Locurilor Sfinte. Cativa ani mai tarziu acelasi patriarh apela la domnitorul muntean Serban Voda, caruia i-a cerut 2.650 de grosi pentru refacerea Bisericii Sfantului Mormant. Domnitorul roman chiar a facilitat lucrarea, obtinand de la sultan firmanul turcesc de autorizare a lucrarilor.
Secolul al XVII-lea a fost „varful“ relatiilor cu Patriarhia de la Ierusalim. In veacum urmator, odata cu venirea fanaritilor la conducerea Tarilor Romane, relatiile s-au racit, cu toate ca noii domni erau de origine greceasca ca si calugarii din Orasul Sfant. Insa Ierusalimul avea aici numeroase proprietati si manastiri inchinate, de unde primeau venituri anuale consistente.

SECULARIZAREA AVERILOR MANASTIRESTI
In secolul al XIX-lea, legaturile Tarilor Romane cu Ierusalimul apropape ca lipseau, in afara relatiilor dintre manastirile inchinate si Orasul Sfant. Insa calugarii greci care erau trimisi aici intrasera in tot felul de afaceri cu administratorii fanarioti ai Tarilor Romane, deturnand de multe ori fondurile si starnind protestul bisericii romanesti. Dupa caderea domniilor fanariote ca urmare a revolutiei lui Todor Vladimirescu din 1821, elita romaneasca, care-si facea in premiera aparitia pe scena publica, a solicitat ca manastirile inchinate catre Ierusalim si alte locuri sfinte ale ortodoxiei (Athos, Contsatinipol) sa reintre in proprietatea bisericii romanesti. Interventia Patriarhiei de la Ierusalim pe langa Rusia (foarte implicata in acel moment in relatiile cu Tara Sfanta) a facut imposibila aceasta „retrocedare“. Insa dupa formarea Principatelor Unite sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dat o lege a secularizarii averilor manastiresti (25 decembrie 1863), prin care toate proprietatile „inchinate“ erau trecute in administrarea statului. Scopul era constiturea fondului de improprietarire a taranilor pentru reforma agrara. Patriarhia din Ierusalim avea „inchinate“ in 1863: 21 manastiri, 9 schituri, 3 biserici, 195 proprietati (teren arabil, padure), 4 hanuri etc.

Jurnalul Național
Ediție specială: Pelerini in Tara Sfanta
26 mai 2007


© Ilarion Țiu. Acest text este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor. Reproducerea integrală sau parțială fără menționarea sursei este interzisă. Autorul nu își asumă nici o răspundere legală sau publică în cazul în care textele sale sunt preluate ori utilizate în scopul unor interpretări care încalcă legislația în vigoare, diversitatea sau democrația.