Conform rezultatelor de la recensământul populaţiei din anul 2002, aproximativ 87% din români s-au declarat ortodocşi. Dar de ce şi de când suntem ortodocşi?

Într-o după-amiază de vară a anului 1054, liniştea imperială a Constantinopolului a fost bulversată de pătrunderea neprotocolară a trimişilor Papei în Catedrala Sfânta Sofia.
În timpul serviciului religios, cardinalul Humbert şi alţi înalţi prelaţi ai Romei s-au îndreptat spre sfântul altar şi au depus o „bulă papală” (act oficial emis de Papă). Documentul aducea cu sine o veste tristă pentru soarta creştinismului – Patriarhul Constantinopolului era excomunicat de Papa de la Roma din Biserica lui Hristos.
La ieşire, cardinalul Humbert a rostit nervos: „Fie ca Dumnezeu să vadă şi să judece”. Preoţii aflaţi în Sfânta Sofia în ziua cu pricina au încercat să-l convingă pe Humbert să ridice din altar bula papală, dar cardinalul a fost de neînduplecat. În replică, prelaţii bizantini au aruncat documentul papal în stradă. Era sfârşitul unităţii Bisericii creştine. Ce se întâmplase?

Prăbuşirea Imperiului Roman
Incidentul din anul 1054 a fost punctul final al unor neînţelegeri de secole. În realitate, Biserica nu a fost niciodată unită, aşa cum susţinea doctrina oficială. Adoptarea creştinismului de către împăratul Constantin, prin edictul de la Milano din 313, a fost o soluţie salvatoare pentru criza prin care trecea Imperiul Roman. Constantin a fondat şi a doua capitală, pe care a botezat-o după numele său – Constanti-nopol (azi, Istanbul).
Imperiul n-a rezistat însă. Aflat sub presiunea invaziilor barbare, a fost împărţit în două entităţi în anul 395. Roma controla graniţele Imperiului Roman de Apus, iar la Constantinopol îşi avea reşedinţa Imperiul Roman de Răsărit. Peste niciun secol, în anul 476, Roma a căzut definitiv sub asediul lui Odoacru, un comandant de origine germanică din armata romană.

Două biserici, un singur Dumnezeu
Aşadar, la sfârşitul secolului al V-lea, legăturile dintre creştinii de la Roma şi creştinii din răsărit s-au întrerupt. După invaziile germanice de pe continent, a urmat marea cucerire arabă în zona mediteraneană. În noua conjunctură, cauza creştinismului a fost complet pierdută la sud de Mediterana. A început o adevărată bătălie între Roma şi Constantinopol pentru dominaţia religioasă a vestului Europei.
Liderii popoarelor germanice care au invadat apusul bătrânului continent nu l-au alungat pe Papă din reşedinţa sa. Treptat, regii germanici au îmbrăţişat cuvântul lui Dumnezeu, fiind imitaţi de supuşii lor. Aşadar, controlul asupra noilor creştini din vestul Europei a devenit o miză deosebit de importantă.
Iniţial, împăraţii bizantini şi Patriarhii de la Constantinopol nu au protestat faţă de strădaniile Papalităţii de a-şi extinde zonele de influenţă. Tensiunile au izbucnit în anul 754, când Papa Ştefan s-a apropiat de regatul franc al lui Pepin (752-768). Relaţia dintre franci şi Papalitate s-a menţinut, iar în ziua de Crăciun a anului 800, împăratul Carol cel Mare a fost încoronat de Papa Leon al III-lea.
După acest moment au ieşit la iveală conflictele mocnite dintre creştinătatea estică şi cea vestică. Bizantinii visau în continuare la refacerea Imperiului Roman şi nu vedeau nimic bun în apariţia unui nou imperiu, al francilor, fondat de Carol cel Mare. A intrat în scenă şi Patriarhul Constantinopolului, care l-a acuzat pe Leon al III-lea că nu l-a consultat în privinţa încoronării împăratului francilor. Noul împărat creştin din apus şi-a numit Imperiul tot Roman. Istoricii şi teologii consideră acest incident ca fiind declanşatorul schismei între est şi vest.

Scandalul creştinării bulgarilor
Împăraţii germanici din vestul Europei au utilizat rapid religia ca armă politică. Pentru a controla teritoriile din proximitatea lor, creştinau întâi populaţiile barbare, pe care le supuneau apoi politic. Ce-i drept, aşa procedau şi împăraţii de la Constantinopol. În momentul în care împăraţii germanici şi cei bizantini au ajuns să creştineze aceleaşi populaţii, s-a iscat conflictul.
La jumătatea secolului al IX-lea, în Peninsula Balcanică se ridicase Boris, un cneaz bulgar destul de puternic. La curtea acestuia au ajuns misionarii germanici, care i-au propus să se creştineze sub ascultarea Papei de la Roma. În discuţiile cu misionarii, Boris a cerut autonomie religioasă. Se pare că Papalitatea nu a avut nicio legătură cu tentativa de creştinare a bulgarilor, acţiunea fiind iniţiată de trimişii împăratului germanic din apus.
Curtea de la Constantino­pol a interpretat incidentul ca pe un afront. Împăratul bizantin Mihail al III-lea l-a ameninţat pe Boris cu invazia militară. Unele surse istorice susţin că au fost chiar unele ciocniri, în urma cărora Boris a acceptat creştinarea de către Bizanţ, în anul 865. Bulgarii, iar apoi slavii, n-au mai contestat niciodată dominaţia religioasă a Constantinopolului.
Însă, cu prilejul „incidentului bulgar”, creştinii de la Constantinopol şi de la Roma şi-au spus cuvinte grele, care atestau tensiunile dintre cele două centre religioase. Biserica lui Hristos nu mai era unită!



Sfârşitul bisericii universale
Ruperea Bisericii creştine n-a avut doar cauze politice. Cele două comunităţi, din est şi din vest, nu mai aveau multe în comun cu o jumătate de secol înainte de 1054.
Pe de o parte, invaziile barbare au rupt legăturile dintre Constantinopol şi Roma. La anul 600 nu mai existau învăţaţi care să cunoască atât latina vestului, cât şi greaca estului. Din punct de vedere teologic, dogmele au evoluat independent.
Pe de altă parte, Papa de la Roma se considera urmaşul lui Petru, primul dintre apostoli. În consecinţă, dorea să-i fie recunoscută întâietatea în lumea creştină. Dar în est existau alte patru Patriarhii apostolice: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Patriarhii de acolo nu-l puteau accepta pe Papă ca superior al lor.

„Filioque”, mărul discordiei
Latinii şi grecii n-aveau doar probleme legate de ierarhia bisericească. Îi despărţeau puternice controverse doctrinare. Ce se întâmplase? În anul 381, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (pe teritoriul actual al Turciei), printre alte decizii dogmatice, s-a stabilit şi formula Crezului. Cu privire la Sfântul Duh, creştinii rostesc astfel mărturisirea de credinţă: „(…) Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de Viaţă Făcătorul, care de la Tatăl purcede şi care împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi slăvit”.
Cândva, nu se ştie data cu certitudine, în formula Crezului a fost introdus un adaos, conform căruia Sfântul Duh „de la Tatăl şi Fiul purcede”. Noua variantă a Crezului este atestată pentru întâia oară în Spania, în anul 589. Istoricii creştini consideră că modificarea mărturisirii de credinţă s-a datorat combaterii ereziei ariene (o erezie desemnează abaterea de la dogma oficială a creştinismului).
Arianismul fusese fondat de prezbiterul Arius din Alexandria, în secolul al IV-lea.Acesta susţinea că Dumnezeu este doar Tatăl, nu şi Fiul. Aşadar, creştinii spanioli au modificat formula Crezului pentru a întări natura divină a lui Hristos. Din Spania, Crezul modificat s-a răspândit în Gallia (Franţa), apoi în tot spaţiul germanic. Împăratul Carol cel Mare s-a implicat în respectiva dispută, militând ca Sfântul Duh să purceadă şi de la Fiul lui Dumnezeu („Filioque” în latină).

Marea schismă
Papalitatea nu s-a implicat iniţial în problema „Filioque”, tolerând modificarea Crezului de către popoarele germanice. În anul 1014 însă, cu prilejul încoronării împăratului romano-german Henric al II-lea, Papa a rostit Crezul în noua formulă.
Ulterior, tensiunile s-au ţinut lanţ. Papii de la Roma şi Patriarhii de la Constantinopol s-au ameninţat periodic cu excomunicarea. Pe de altă parte, atât împăraţii romano-germani, cât şi cei bizantini se revendicau a fi urmaşii legitimi ai împăraţilor Romei. În anul 1054, normanzii care stăpâneau Italia i-au obligat pe bizantinii din Peninsulă să respecte uzanţele latine ale bisericii. În replică, latinii din Constantinopol au fost obligaţi să respecte tradiţia estului.
Aşa se face că Papa Leon al IX-lea l-a trimis în capitala Bizanţului pe cardinalul Humbert în 1054, ca să negocieze cu Patriarhul Cerularius. Însă Humbert nu era flexibil în problemele care apăruseră între est şi vest. Văzând că poziţia lui nu era apreciată la Constantinopol, s-a purtat necuviincios în Biserica Sfânta Sofia şi a depus în altarul acesteia „bula” de excomunicare a lui Cerularius de către Leon al IX-lea.
Patriarhul de la Constantinopol n-a dorit să extindă conflictul. El l-a excomunicat doar pe cardinalul Humbert pentru incidentul din catedrală, nu şi pe Papă. Însă informaţiile au ajuns eronat de o parte şi de alta a creştinătăţii. Papa şi Patriarhul Constantinopolului s-au excomunicat reciproc în vara anului 1054 – au scris şi scriu istoricii!



Ritul bizantin la nord de Dunăre
Disputa dintre Roma şi Constantinopol asupra teritoriilor fostei Dacii a început încă de timpuriu. Istoricul ieşean Nelu Zugravu a identificat prima referire la controlul ţinuturilor Dunării Inferioare în anul 414, într-o corespondenţă dintre Papa Innocentius şi episcopul Rufus al Salonicului. Conform respectivului document, Roma revendica jurisdicţia asupra fostei provincii Dacia (sud-vestul României de astăzi) şi a Macedoniei, prin intermediul vicariatului de la Salonic.
Aceste teritorii erau râvnite şi de scaunul patriarhal de la Constantinopol. Pretenţiile Bizanţului au fost manifestate cu ocazia celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, ţinut la Calcedon în anul 451. Conform canonului 28 al Sinodului, Patriarhul de la Constantinopol avea jurisdicţie asupra Pontului (Dobrogea) şi Thraciei (sudul Dunării). În document se specifica explicit existenţa episcopiei de la Tomis (Constanţa) în sfera de influenţă a Constanti-nopolului. Mai mult, acelaşi canon al Sinodului permitea Patriarhului bizantin să hirotonească episcopi în diocezele „barbare” ale Thraciei. Teritoriile la care se făcea referire documentul sinodal erau nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, susţine istoricul Nelu Zugravu.

Gâlceavă
Până la mijlocul secolului al VII-lea, Roma şi Constanti-nopolul şi-a exercitat influenţa în paralel la Dunărea Inferioară, în măsura în care aveau acces în aceste teritorii aflate sub presiunea invaziilor barbare. Se poate spune că ambele centre creştine şi-au tolerat prezenţa una în proximitatea celeilalte.
Bizantinii i-au îndepărtat ulterior pe latini din zonă. Motivul a fost că Papa de la Roma s-a implicat în problema iconoclastă (venerarea icoanelor), începută la Constantinopol în anul 726. Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, bizantinii au rămas stăpânii religioşi ai Balcanilor şi ai teritoriilor de la nord de Dunăre. Au mai existat incidente când cele două forţe bisericeşti s-au ciocnit, cum a fost creştinarea bulgarilor. Constantinopolul nu a pierdut însă controlul asupra zonei până astăzi.

[Citiți articolul în Adevărul]


© Ilarion Țiu. Acest text este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor. Reproducerea integrală sau parțială fără menționarea sursei este interzisă. Autorul nu își asumă nici o răspundere legală sau publică în cazul în care textele sale sunt preluate ori utilizate în scopul unor interpretări care încalcă legislația în vigoare, diversitatea sau democrația.